Creștinii secolului nostru, obișnuiți să accepte carnalitatea, deșertăciunea lumească și compromisul ca parte a experienței creștine așa-zis normale, vor fi cu siguranță șocați de mustrarea lui Mead. Noi nu suntem învățați să auzim adevărul prezentat într-o modalitate atât de directă și în termeni atât de confruntativi. Dar Matthew Mead nu este un diplomat. El este un predicator real, așa încât el vorbește cu acuratețea unui predicator real. Pe parcursul a 20 de afirmații, Mead elaborează un fel de portret robot al celui “aproape creștin”, al omului care stă la umbra pretenției sale de evlavie, de religiozitate, neștiind însă că terenul pe care el stă este alunecos, și că prăpastia care îi este înainte e prea periculoasă pentru a nu fi luată în seama cu toată seriozitatea. Mead dă pe față vina celor care Il onorează pe Hristos doar cu buzele, dar nu I se supun în practică. Argumentele sale sunt devastatoare, iar în final verdictul este clar. Cel “aproape creștin” este declarat vinovat.